LexMoscDescription

Last modified by Madalina Ungureanu on 2022/12/07 09:23

Lexiconul de la Moscova

Lexiconul slavon-român din fosta colecţie a Societăţii Imperiale de Istorie şi Antichităţi Ruseşti din Moscova, nr. 240, păstrat în prezent la Arhiva de Stat a Actelor Vechi a Rusiei, f. 188, nr. 1383, este unul din cele şase dicţionare româneşti aflate în descendenţa Lexiconului lui Pamvo Berânda. Cunoscut în literatura de specialitate ca Lexiconul de la Moscova şi privit cu mare interes în ultimul secol şi jumătate, el a fost foarte totuşi aproape inaccesibil cercetătorilor români înainte de derularea proiectului eRomLex, sub raport lexicografic fiind studiat de visu numai de Ştefan Ciobanu (1914) şi de Mădălina Ungureanu şi Ana-Maria Gînsac (2019).

Istoricul cercetării

Prima menţiune despre acest manuscris se găseşte în catalogul bibliotecii Societăţii Imperiale de Istorie şi Antichităţi Ruseşti pe care Pavel Stroev îl publică în 1845 (p. 113). De aici îşi ia informaţia B. P. Hasdeu (1878: 260-261). Totodată, savantul dezvăluie că, în urma unei indicaţii date de tatăl său, Alexandru P. Hasdeu, Academia Română l-a însărcinat pe Grigore Tocilescu să studieze acest lexicon şi pe cel din colecţia Tolstoi (Lex.Pet.) cu prilejul călătoriei de documentare efectuate în Rusia în 1877. În acelaşi an al tipăririi lucrării lui Hasdeu, pe 10 aprilie 1878, Gr. Tocilescu prezintă Academiei un raport al călătoriei sale în Rusia, în care arată că a consultat cele două lexicoane, a copiat litera A din primul şi a pregătit terenul pentru ca cele două manuscrise să poată fi aduse la Bucureşti în scopul copierii şi cercetării lor, misiunea aceasta căzând în sarcina Academiei (Tocilescu 1878: 29). Extrasul adus de Tocilescu, dar nepublicat, este valorificat de Hasdeu câţiva ani mai târziu în Etymologicum Magnum (v. Hasdeu 1886, col. 1-3, 159, 185 etc.).

În anii următori, Ioan Bogdan constată că cele două lexicoane nu au mai ajuns la Bucureşti şi, aflându-se la în Rusia, intenţionează să le studieze. Din cauza unei conjuncturi nefavorabile nu are acces la manuscrisul de la Moscova, fiind astfel silit să-l compare cu cel de la Petersburg doar pe baza puţinelor eşantioane din Etymologicum Magnum. Pe aceleaşi eşantioane publicate de Hasdeu se întemeiază şi observaţiile pe care le face Gr. Creţu (1900: 38-40) în valoroasa ediţie a Lexiconului lui Mardarie Cozianul. Aşadar, toate contribuţiile de până la 1900 au folosit fragmentul transcris de Tocilescu în 1877, valorificat de Hasdeu în dicţionarul său.

O nouă etapă în cercetarea acestui lexicon se deschide odată cu documentarea pe care o desfăşoară Ştefan Ciobanu la Moscova, el fiind al doilea român care consultă in situ manuscrisul. Studiul său, însoţit de un eşantion (Ciobanu 1914), stă la baza tuturor cercetărilor comparative efectuate de români în secolul al XX-lea.

Câţiva ani mai târziu, romanistul V. M. Serghievski (1928) consultă Lexiconul de la Moscova şi publică o lucrare cu rezultate notabile, cunoscută nouă prin intermediul recenziei pe care i-o consacră Gr. Nandriş (1933).

În epoca postbelică, D. Strungaru (1966) şi Ghe. Mihăilă (1972) studiază comparativ lexicoanele, dar manuscrisul de la Moscova este folosit în lucrările lor pe baza eşantionului publicat de Ciobanu, între timp nemaifiind cunoscut nici locul în care se afla manuscrisul.

Cercetătoarea Valentina Pelin, inventariind manuscrisele şi tipăriturile româneşti din fosta URSS, studiază codicologic manuscrisul în 1990, oferindu-i o descriere amănunţită, cercetare care va vedea lumina tiparului postum, în 2017, prin truda istoricilor Andrei şi Valentina Eşanu.

Articolul publicat de Levicikin şi Suhacev (2015) are meritul de a readuce în discuţie aceste lexicoane într-un studiu de sinteză. În ceea ce priveşte relaţia dintre lexicoane, autorii se rezumă la a reproduce tabelul comparativ alcătuit de Serghievski (1928) cu intrări din Lex. Mosc., Lex. Pet. şi Lex. Mard., pe care îl corectează şi îl completează.

Chiar dacă eminentul slavist Ioan Bogdan exprimase încă din 1891 necesitatea unui studiu comparativ şi a unei ediţii, împrejurările nu au permis accesul la toate lexicoanele, deţinute în colecţii româneşti şi ruseşti. Lipsa de pe masa de lucru a întregului corpus lexicografic descendent din Lexiconul lui Berânda şi folosirea a doar câteva eşantioane din acestea a făcut imposibilă atât formularea unor concluzii sigure pe marginea relaţiei dintre lexicoane, cât şi rezolvare controverselor legate de datarea şi localizarea lor.

Studierea corpusului descendent din Lexiconul lui Berânda a intrat într-o fază nouă în ultimii ani, odată cu obţinerea fotocopiilor lexicoanelor de la Moscova şi Petersburg. Astfel, Mădălina Ungureanu şi Ana-Maria Gînsac (2019) realizează primul studiu extins din filologia românească asupra relaţiei dintre Lexiconul de la Moscova şi cele păstrate la Biblioteca Academiei Române, fiind totodată prima cercetare lexicografică de visu a lexiconului după cea a lui Ştefan Ciobanu din 1913. Doi ani mai târziu, în cadrul proiectului eRomLex, Ion-Mihai Felea (2021) include în studiul comparativ şi Lex. Pet.

Descriere 

Manuscrisul numără 284 de file, din care ultimele două sunt albe. Lexiconul se întinde pe 282 de file, numerotate cu cifre chirilice şi arabe, ambele cu erori. Din manuscris lipseşte fila cu numărul 49 în numerotaţia chirilică, corespunzând la 30 de intrări de pe f. 56v-58r a Lex.3473 (дръзый - довлю). Numerotaţia arabă nu semnalează lacuna, aşa încât de la f. 50 (în numerotaţia chirilică) există un decalaj de o unitate între numerotaţia originală şi cea cu cifre arabe. De la f. 112 (după numerotaţia originală), numerotaţia cu cifre arabe o urmează pe aceasta până la f. 156. Fila 156 este numerotată de două ori cu cifre chirilice, rezultând iarăşi un decalaj de o unitate începând cu f. 157, continuând astfel până la finalul lexiconului (f. 282 cu cifre chirilice, 283 cu cifre arabe). Nu sunt indicii că lexiconul continua după f. 282.

Textul este în scriere cursivă, cu cerneală neagră, dar sporadic apar iniţiale şi corecturi cu chinovar. Fiecare articol de dicţionar se încheie (de obicei la capătul rândului) prin trei puncte în chinovar, iar între secvenţa slavonă şi cea românească sunt aşezate de obicei două puncte, uneori şi trei, de aceeaşi culoare, fără ca aceasta să fie o regulă absolută. Filele au număr variabil de rânduri, între 15 şi 22.

Potrivit Valentinei Pelin (2017: 226), care a studiat manuscrisul in situ, acesta este de format 13,7x9,5, scris pe hârtie cu filigrane (v. infra) şi are legătură originală în lemn şi piele încrustată, cu încuietori de aramă.

Conţinut

Manuscrisul conţine lexiconul slavo-român din aceeaşi redacţie cu Lex.St., Lex.Pet. şi Lex.3473. Materialul este dispus în două liste. Prima listă (f. 1r-259v) reprezintă o prelucrare după Lex.Ber. A doua listă (f. 260r-283v) conţine cuvinte şi sintagme care nu se găsesc în Lex.Ber., lista fiind comună întregii redacţii româneşti menţionate.

Titlu

Prima filă a lexiconului este deteriorată în partea superioară, din titlul original putându-se distinge doar ...ікѡⷩ. Titlul complet este reprodus de Ciobanu (1914: 78), fără a putea spune dacă el îl transcrie sau îl reconstituie: А: Ле́ксѵкѡⷩ. Acesta corespunde conţinutului colontitlului primei file din originalul rutean: а҃: Леѯіконъ. Trebuie remarcat că prima slovă din titlu păstrată de Lex.Mosc. nu poate fi ѵ, ci mai degrabă і sau и; dacă nu e o eroare de culegere, acest amănunt ar putea sugera că fila era deteriorată deja la momentul consultării manuscrisului de către Ştefan Ciobanu.

Începând cu Hasdeu (1878: 260), lexiconul a circulat în literatura de specialitate sub titlul Словарь Рꙋмꙋньскаго ꙗзыка, „Dicţionarul limbii române”. Tot astfel îl prezintă şi Creţu (1900: 38), care se întemeiază pe lucrarea lui Hasdeu, însă Ciobanu (1914: 77) mărturiseşte că nu a putut găsi acest titlu în lexicon. În realitate, Hasdeu preia titlul lexiconului din inventarul lui Stroev (1845: 113), fapt semnalat recent şi de Ungureanu/Gînsac (2019: 247, nota 6). Aşadar, acest titlu nu există în manuscris şi numai lectura superficială a lucrării lui Hasdeu a făcut ca titlul preluat de la Stroev să fie socotit ca venind din lexicon. Este demn de remarcat faptul că titlul dat de Stroev conţine o adăugire: Словарь Румуньскаго (Молдавскаго или Волошскаго) языка, autorul ezitând în a stabili dacă manuscrisul este moldovenesc sau muntenesc. Titlul pe care îl poartă în prezent în catalogul Arhivei de Stat a Actelor Vechi a Rusiei este Азбуковник русско-молдавский.

Provenienţa manuscrisului

Nu se cunoaşte nimic despre circulaţia manuscrisului înainte de a ajunge în Rusia. Valentina Pelin (2017: 226), probabil întemeindu-se pe cercetarea lui Ciobanu (1914), notează că manuscrisul a ajuns în Rusia în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Cert este că acesta a intrat în biblioteca Societăţii Imperiale de Istorie şi Antichităţi Ruseşti din Moscova înainte de 1845, când îl descrie Stroev (1845), de la care îşi iau informaţiile primii cercetători români. Ciobanu (1914) presupune că manuscrisul a ajuns la Societatea de Istorie şi Antichităţi prin intermediul lui Iurii Venelin (n. Gheorghe Huţă), membru al Societăţii. Acest savant, un apropiat al lui Mihail Pogodin, era originar din Transcarpatia, a activat o vreme în Chişinău, unde l-a avut elev pe Alexandru Hâjdeu, iar între 1830-1831 a desfăşurat o călătorie de studiu în Moldova şi Ţara Românească, la însărcinarea Academiei Imperiale Ruse de Ştiinţe, în urma căreia va publica o lucrare consacrată documentelor slavo-române; se presupune că la Iaşi l-a întâlnit pe Gheorghe Asachi şi se ştie sigur că la Bucureşti a petrecut câteva luni, în care a cercetat arhiva Mitropoliei (v. Minea 1937, Mârza 2007).

Manuscrisul s-a aflat aproape un secol şi jumătate la Societatea Imperială de Istorie şi Antichităţi din Moscova, unde a fost studiat de Gr. Tocilescu (1869) şi Şt. Ciobanu (1914). Printr-o eroare, îndreptată de Ciobanu (1914: 78), în literatura de specialitate românească s-a vehiculat ideea că lexiconul se afla în posesia Societăţii de Arheologie din Moscova. Prin anii ’70, manuscrisul a fost transferat la Arhiva Rusă de Stat a Actelor Vechi din Moscova, unde se află şi azi, locul său de păstrare nemaifiind cunoscut de cercetătorii români (e.g. Mihăilă 1972: 315) până la momentul studierii sale de către Valentina Pelin (1990), informaţie publicată postum (2017).

Datare

În lipsa unor mijloace mai precise de datare, este remarcabil faptul că cercetătorii români au stabilit cu destulă precizie perioada în care a fost copiat acest manuscris. În raportul prezentat Academiei, Tocilescu (1878: 29) plasează Lexiconul de la Moscova la sfârşitul secolului al XVII-lea, în vreme ce pe cel din Petersburg îl consideră „cel puţin anterior” secolului al XVII-lea. Hasdeu (1886: vol. I, col. 159) avansează anul 1670, ipoteză care va cunoaşte răspândire datorită autorităţii autorului ei. Ciobanu (1914: 78) observă că în sprijinul acestei datări nu s-a adus niciun argument şi, cercetând manuscrisul, face constatarea că hârtia poate fi chiar de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Pe de altă parte, Serghievski (1928, ap. Nandriş 1933: 388) susţine că Lexiconul de la Moscova pare a fi mai vechi decât cel de la Petersburg, ceea ce se poate explica prin fidelitatea faţă de sursa ruteană, semnalată de Felea (2021: 10-11). Studierea filigranelor (Pelin 2017: 226) a confirmat opinia lui Ciobanu: cu ajutorul catalogului publicat de T. V. Dianova (1988), cercetătoarea menţionată identifică în manuscris două filigrane, de tip „blazon” şi trifoi cu literele „VG”, datând din 1682, 1686 şi 1697 (nr. 1274, 574 şi 283 la Dianova 1988). Prin urmare, V. Pelin plasează lexiconul la sfârşitul secolului al XVII-lea.

Filigranele Mosc.jpg

Localizare 

Bibliografia manifestă în general nesiguranţă când vine vorba de localizarea acestui lexicon în Moldova sau Muntenia. Tocilescu (1878: 29) nu se exprimă în privinţa localizării Lex.Mosc., prudenţă determinată poate chiar de nesiguranţa arătată de Stroev. Pe cel de la Petersburg îl consideră însă scris în Ţara Românească. Chiar dacă Bogdan (1891: 195) nu are în vedere localizarea Lex.Mosc., neavând acces la acest manuscris, trebuie spus că el consideră muntenesc Lex.Pet. şi chiar invocă fapte de limbă în acest sens.

Este de menţionat în treacăt opinia lui Aron Densusianu (1894: 256, nota 2), care presupune că Lex.Pet. este autograful lui Milescu, iar Lex.Mosc. e al lui Dosoftei, opinie care la vremea respectivă a circulat în literatura de specialitate rusă.

Pe baza mostrelor publicate de Hasdeu, Creţu (1900: 38-40) respinge paternitatea lui Dosoftei asupra lexiconului şi se pronunţă cu fermitate pentru originea muntenească a lucrării, invocând nu atât puţinul material lingvistic avut la dispoziţie, cât caracterul muntenesc sigur al celorlalte lexicoane cunoscute, înrudite cu acesta.

Poziţionându-se în dezacord cu Creţu, Ciobanu (1914: 77, 82-84) reiterează opinia că lexiconul este scris în grai moldovenesc, cu un amestec semnificativ de slavisme, chiar scrierea considerând-o moldovenească de sfârşitul secolului al XVII-lea sau începutul secolului al XVIII-lea. Totodată, el confruntă lexiconul cu autografe ale lui Dosoftei şi dovedeşte netemeinicia ipoteze lui Densusianu.

Invocând numeroase fapte de limbă, Serghievski (1928, ap. Nandriş 1933: 388) susţine că cele două lexicoane păstrate în Rusia sunt scrise în Moldova şi le leagă de mişcarea culturală de la est de Carpaţi care i-a avut protagonişti pe Varlaam, Dosoftei şi Milescu. Trebuie precizat că Nandriş (1933: 389) consideră convingătoare demonstraţia lui Serghievski privind originea moldovenească a celor două manuscrise. Către Moldova înclină şi cercetători mai noi: de pildă, Mihăilă (1972: 316) se mulţumeşte să enunţe ipoteza lui Ciobanu, iar Valentina Pelin menţionează explicit Moldova ca regiune din care provine acest lexicon.

Constatăm că localizarea manuscrisului nu a fost făcută riguros, lucru justificat de imposibilitatea de a avea o privire generală asupra limbii manuscrisului. Există, într-adevăr, elemente moldoveneşti incontestabile în lista dată de Serghievski, e.g. ciubotă, termen pe care Gheţie (1975: 183) îl găseşte doar în Moldova. Însă două straturi lingvistice, unul nordic, iar altul sudic, există şi în Lex.Mard., cum observă Gheţie (1975: 285), situaţie care-l determină să admită folosirea de către Mardarie a unor izvoare moldoveneşti sau ardeleneşti. În stadiul actual este dificil de stabilit care este originea acestor moldovenisme în Lexiconul de la Moscova şi în alte lexicoane din aceeaşi familie.

Originalul 

În ceea ce priveşte izvorul străin, cercetătorii au observat foarte devreme caracterul de prelucrare după Lexiconul lui Berânda al lexicoanelor slavo-române din epocă. Hasdeu (1878: 263), neavând încă la dispoziţie fragmentul de la Tocilescu, socotea că a existat un prototip românesc comun al lexicoanelor, transmis apoi în Moldova, de unde a ajuns la Berânda. Dacă Bogdan (1891: 195) demonstrează caracterul de prelucrare după Berânda al Lex.Pet., Creţu (1900: 39; passim) şi Ciobanu (1914: 78-80) fac acelaşi lucru pentru Lex.Mosc.

Locul Lexiconului de la Moscova între celelalte lexicoane din epocă

Apropierea dintre Lex.Mosc. şi alte lexicoane a fost remarcată de multă vreme, dar nu s-au putut formula prea multe concluzii în lipsa posibilităţii de a confrunta manuscrisele. De pildă, Ioan Bogdan consultă Lex.Pet., dar îi lipseşte Lex.Mosc., în vreme ce Şt. Ciobanu se află în situaţia de a putea consulta Lex.Mosc., dar îi lipseşte atât posibilitatea de a vedea Lex.Pet., cât şi accesul la articolul lui Bogdan. Cu toate acestea, eşantioanele publicate de Hasdeu îi permit lui Bogdan (1891: 193-194) constatarea că cele două lexicoane din Rusia trebuie să fie aproape identice, lucru pe care îl susţine mai târziu şi Serghievski (1928, ap. Nandriş 1933: 388). Ciobanu (1914: 83-84) observă fidelitatea reproducerii elementelor slavone din originalul rutean şi conclude că manuscrisul reprezintă chiar autograful celui care a prelucrat lexiconul rutean. Pe de altă parte, confruntarea fragmentului publicat de Ciobanu cu versiunile păstrate în România îi determină pe Strungaru (1966: 153) şi Mihăilă (1972: 321) să afirme că Lex.Mosc. e o copie după Lex.3473.

Relaţia dintre Lex.Mosc., Lex.3473 şi Lex.St. a fost argumentată de Ungureanu/Gînsac (2019: 250), lipsind la data respectivă din comparaţie Lex.Pet. Cercetătoarele amintite arată că aceste trei lexicoane au în comun câteva adaosuri faţă de izvorul rutean: 1) o listă de intrări aşezate la finalul fiecărei litere din lista comună; 2) o listă alfabetică ce conţine cuvinte şi sintagme, aşezată după lista comună. Ele mai observă că Lexiconul de la Moscova concordă uneori cu Lex.3473, iar alteori cu Lex.St., şi conclud că nu poate fi exclus nici Lex.St. dintre sursele Lex.Mosc.

O nouă contribuţie importantă la elucidarea problemei filiaţiei lexicoanelor aduce Felea (2021), care introduce în comparaţie şi Lex.Pet. În urma unui examen minuţios, cercetătorul menţionat formulează următoarele concluzii: Lex.Mosc. nu este copia niciunuia dintre manuscrisele existente. Lex.Pet., Lex.St. şi Lex.3473 derivă dintr-un intermediar care se înrudeşte cu Mosc. Articolele din celelalte lexicoane converg spre cele din Lex.Mosc., dar ortografia termenilor slavoneşti din acest lexicon este identică cu cea din Lex.Ber., el reprezentând „o redacţie foarte apropiată de prima traducere românească” (Felea 2021: 10-11).

Grafia Lex.Mosc. i-a determinat şi pe alţi cercetători (v. Levicikin/Suhacev 2015: 434) să considere că acesta este anterior manuscrisului de la Petersburg, care ar fi, în plus, o prelucrare a primului. Titlul de pe f. 1 confirmă şi el că avem a face cu o versiune mai apropiată de sursă (v. supra). Pe de altă parte, filigranele hârtiei Lex.Mosc. îl plasează la sfârşitul sec. al XVII-lea, în vreme ce filigranul cel mai vechi din Lex.Pet. datează din 1664 (v. Pelin 2017: 225). Aparenta contradicţie ar putea fi rezolvată dacă vom admite că Lex.Mosc. reprezintă o copie după o versiune mai veche, aflată în stemma codicum aproape de izvorul rutean.

Iosif Camară

Bibliografie

Bogdan, Ion, 1981, Un lexicon slavo-român din seculul al XVII-lea, „Convorbiri literare”, XXV, nr. 3, p. 193–204.

Ciobanu, Ştefan (Ст. Чебан), 1914, Славяно-румынскій словарь библіотеки Московскаго Общества Исторіи и Древностей No 240, „Русскій филологическій вeстникъ”, t. LXXI, nr. 1, p. 75–88.

Creţu, Grigore (ed.), 1900, Mardarie Cozianul. Lexicon slavo-românesc și tîlcuirea numelor din 1649, Bucureşti, Edițiunea Academiei Române, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”.

Densusianu, Aron, 1894, Istoria limbei şi literaturei române, ed. a II-a, Iaşi.

Dianova, T.V., /Kostiuhina, L.M., 1988, Филиграни XVII века по рукописным источникам ГИМ : Каталог, Москва, ГИМ.

Felea, Ion-Mihai, 2021, Lexiconul Staicu în raport cu cele din familia Berînda: ortografie și alcătuire, „Diacronia”, nr. 13, p. 1-12.

Gheție, Ion, 1975, Baza dialectală a românei literare, Bucureşti, Editura Academiei.

Gînsac, Ana-Maria, Ungureanu, Mădălina, 2018, La lexicographie slavonne-roumaine au XVIIe siècle, „Zeitschrift für romanische Philologie”, 134, nr. 3, p. 845–876.

Hasdeu, B. P., 1878, Cuvente den bătrâni. Limba vorbită între 1550-1600. Studiu paleografico-lingvistic, I, Bucureşti, Tipografia Societăţii Academice Române.

Hasdeu, B. P., 1886, Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbei istorice şi poporane a românilor, I, Bucureşti, Stabilimentul Grafic I. V. Socec.

Левичкин, Александр Николаевич, Сухачев, Николай Леонидович, 2015 « Лексикон славеноросский » Памвы Берынды и румынская Лексикография, în: Академик А.А. Шахматов: жизнь, творество, научное наследие (к 150-лето со дня рождения), СПб.: Нестор-История, p. 434–452.

Mihăilă, G., 1972, Contribuţii la studiul lexicografiei slavo-române din secolul al XVII-lea, în Idem, Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi, București, Editura Minerva, p. 307–324.

Minea, Ilie, 1937, Un vechi cercetător al arhivelor noastre [Iurie Venelin], „Revista Arhivelor”, III, I, p. 47–49.

Mârza, Radu, 2007, Iuri Venelin şi preocupările sale pentru vechea literatură slavo-română, între ştiinţă şi politică, în: Relaţii româno-ucrainene. Istorie şi contemporaneitate, Cluj-Napoca/Satu Mare, Editura Presa Universitară Clujană/Editura Muzeului Sătmărean, p. 154–165.

Nandriş, Grigore, 1933, Recenzie la: Sergievskij M. V., K istoriji slavjano-rumynskoj piśmennosti XVII vĕka (= Contribuţie la istoria scrisului slavo-român în sec. al XVII-lea) [în Statji po slavjanskoj filologiji i russkoj slovesnosti = Sbornik statej v čestj akademika Alekseja Ivanoviča Sobolevskogo = Sbornik otdelenija russkogo jazyka i slovesnosti Akademij nauk SSSR, Tom. CI, Nr. 3, Leningrad, 1928], „Revista Istorică Română”, III, p. 387–389.

Pelin, Valentina, 2017, Manuscrise româneşti din secolele XIII-XIX în colecţii străine (Rusia, Ucraina, Bielorusia). Catalog, ediţie îngrijită de acad. Andrei Eşanu, dr. Valentina Eşanu şi Veronica Cosovan, Chişinău, Editura Ştiinţa.

Сергиевский, М. В., 1928, К истории славяно-румынской письменности XVIIвека, în Сборник статей в честь академика Алексея Ивановича Соболевского, изданный ко дню 70-летия со дня его рождения Академией наук по почину его учеников [Статьи по славянской филологии и русской словесности], под ред. акад. В.Н. Перетца, Л., Акад. наук СССР, 1928, p. 323–326.

Строевъ, П. М., 1845, Библіотека Общества Исторіи и Древностей, Москва, Типография Августа Семена.

Strungaru, Diomid, 1966, Începuturile lexicografiei române, „Romanoslavica”, XIII, p. 141–158.

Tocilescu, Gr., 1878, Raport asupra cercetărilor istorice făcute în bibliotecele din Russia, Bucureşti, Imprimeria Statului Curtea Şerban-Vodă.

Ungureanu, Mădălina, Gînsac, Ana-Maria, 2019, Lexiconul de la Moscova în raport cucelelalte lexicoanele slavo-române din secolul al XVII-lea, în „Philologica Jassyensia”, an XV, nr. 2 (30), p. 245–258.

Tags:
Created by Alex Moruz on 2022/12/05 22:27